Cinefil de varsta a doua

 Sultanul Murad al IV-lea a decretat moartea băutorilor de cafea din Imperiul Otoman. Regele Carol al II-lea a trimis spioni pentru a se infiltra în cafenelele londoneze, pe care le considera focare de zvonuri și „știri false”.

În Iluminism, Voltaire, Rousseau și Isaac Newton puteau fi găsiți cu toții făcând filosofie în diverse cafenele. Cafenelele din Paris au adăpostit revoluționari care au complotat pentru asaltul asupra Bastiliei și, mai târziu, autori consacrați, cum ar fi Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre, care și-au schițat în aceste locuri multe proiecte literare.

Istoria este plină de idei discutate la o ceașcă de cafea. Iată o descriere a puterii revoluționare a banalei cafenele.

1. Cafenelele au apărut prima dată în Imperiul Otoman. Deoarece băuturile alcoolice și barurile erau interzise, cafenelele erau cele mai plăcute locuri în care lumea se putea aduna să socializeze și să schimbe idei.

Accesibilitatea și structura egalitară a cafelei – oricine putea intra și comanda o ceașcă – a erodat secole întregi de norme sociale. Firește, nu toată lumea a fost mulțumită de această schimbare, după cum arată Sabri Koz și Kemalettin Kuzucu în cartea „Povestea cafelei turcești”.

În 1633, sultanul Murad al IV-lea a decretat că băutul de cafea era o infracțiune capitală. Fratele și unchiul lui Murad IV fuseseră uciși de ieniceri, unități de infanterie despre care se știa că frecventau cafenelele.

Sultanul era atât de obsedat să-i prindă pe cei care consumau cafea, încât se deghiza în om de rând și străbătea pe jos Istanbulul, decapitând pe loc infractorii.

Până în secolul XVIII, sultanii otomani au tot instituit și au tot retras interdicții privind consumul de cafea, pentru a împiedica adunarea disidenților. În final, cafenelele s-au răspândit în toată Europa, spre groaza monarhilor de pe întreg continentul.

2. Pasqua Rosée a deschis prima cafenea la Londra în 1652, declanșând o revoluție în societatea londoneză. Societatea britanică era rigidă, puternic ierarhizată și structurată. Ideea că puteai intra într-o cafenea și să te așezi lângă oricine, ca egal al tău, era radicală.

Caracteristica definitorie a cafenelelor englezești erau mesele comunale acoperite cu ziare și broșuri, la care oaspeții se adunau să citească, să comenteze și chiar și să scrie știri. Cafenelele au fost motorul industriei de știri din Londra secolului XVIII.

Tatăl regelui Carol al II-lea, Carol I, fusese decapitat în timpul Războiului Civil Englez, așa că paranoia acestuia în legătură cu supușii care se adunau pentru a vorbi despre politică era de înțeles.

La 12 iunie 1672, Carol al II-lea a emis o proclamație privind „Limitarea răspândirii știrilor false și a cuvintelor licențioase despre chestiuni de stat și de guvern”, care se citea, de fapt, cam așa: „oamenii și-au asumat libertatea – nu numai în cafenele, ci și în alte locuri de întâlnire, atât publice, cât și private – să defăimeze acțiunile statului, vorbind de rău despre lucruri pe care nu le înțeleg”.

Pentru a combate acest „rău”, secretarul de stat Sir Joseph Williamson a direcționat o întreagă rețea de spioni spre cafenelele din Londra, iar în decembrie 1675, Carol al II-lea a ordonat închiderea tuturor cafenelelor din capitala britanică.

Totuși, interdicția a durat doar 11 zile; oamenii își exprimaseră dorința: cafeaua prinsese rădăcini permanente în Anglia.

În mod ironic, tocmai tipul de discuție deschisă de care se temea Carol al II-lea a dus la explozia de idei noi în timpul Iluminismului.

3. La Oxford, localnicii începuseră să le spună cafenelelor „universități de bănuți” sau „de mărunțiș” deoarece, cu prețul unei cești de cafea, puteai avea acces la discuții intelectuale și la dezbateri pe teme importante.

Într-un moment în care berea era adeseori mai curată decât apa, această situație nu era ceva neînsemnat.

Spre exemplu, brokerii se înghesuiau la Jonathan’s Coffee House să tranzacționeze acțiuni după închiderea orelor de tranzacționare oficiale, dând astfel naștere Bursei de Valori din Londra.

Într-o altă cafenea londoneză, Isaac Newton a disecat un delfin la un moment dat, sub privirile hipnotizate ale publicului.

Influența cafelei a început să se răspândească pe măsură ce călătorii s-au întors în țările lor de origine, dependenți de cafeină și cu poftă de vorbă.

 

4. Frederick cel Mare declară război cafelei

Frederick cel Mare al Germaniei a fost atât de potrivnic cafelei, încât la 13 septembrie 1777 a încercat să scoată în afara legii băutura (în favoarea berii).

Temându-se că importul de cafea provoca mari pierderi regatului (și vistieriei monarhului), a impus vânzătorilor de cafea să se înregistreze oficial, refuzându-le tuturor licențele, cu excepția câtorva prieteni ai curții.

In același timp, a angajat foști soldați să lucreze ca „adulmecători”, rătăcind pe străzi pentru a detecta orice prăjitor de cafea de contrabandă. Opiniile sale categorice despre cafea sunt consemnate într-o scrisoare din 1799:

„Este mizerabil să vezi cât s-a răspândit consumul de cafea… Dacă ar fi limitat puțin, oamenii vor trebui să se obișnuiască din nou cu berea. Am fost crescut mâncând supă de bere, astfel că și acești oameni pot fi crescuți cu supă de bere. Este ceva mult mai sănătos decât cafeaua.”

Interdicția a fost ridicată după moartea sa, iar dezbaterile sănătoase purtate în cafenele au continuat.

5. Cafenelele din Paris, sursa „agitației nebune”

Cafenelele pariziene, cu egalitarismul lor social, au fost locuri ideale pentru agitația și organizarea republicanilor în timpul Revoluției Franceze. Un regalist din acea epocă se plângea:

„De unde vine atâta agitație nebună? De la o mulțime de avocați și slujbași mărunți, de la scriitori necunoscuți, cărturari înfometați care se ocupă de turbulențe în cluburi și cafenele. Acestea sunt focarele care au creat armele cu care sunt înarmate astăzi masele.”

Café de Foy din Paris a fost locul în care s-a dat semnalul pentru chemarea la arme înainte de Căderea Bastiliei. În timpul Iluminismului, Café Procope era un loc în care oameni precum Rousseau, Diderot și Voltaire se adunau pentru a-și perfecționa filosofia și arta.

După Revoluție, cultura cafenelelor pariziene a început să-i bântuie din nou pe scriitori și pe gânditori, care se adunau astfel pentru a face schimb de idei și a lucra la următoarele capodopere.

În La Rotonde se întâlneau străini precum Ernest Hemingway, Gertrude Stein, Scott Fitzgerald și T.S. Eliot. Poetul și criticul francez Apollinaire lucra la revista sa, „Les Soirées de Paris”, în Café de Flore.

La mijlocul secolului XX, și Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre ajunseseră să facă filosofie și să scrie la mesele acestei cafenele.